Câștigătorii? Ioana Maftei și Maria Nicolae, dar nouă ne-au plăcut și celelalte povești!
Povestiri din frigider
Povestiri
din criptă... neh! De foi, risipă!
Povestiri din frigider... tre’ să ai nervii de fier!
După cum ar trebui să ştiţi, mulţi
scriitori cu mintea cumsecade s-au îngrijit ca, în operele lor scrise într-o
doară, să nu apară porcuşori din ţara anti-vreau să scriu corect. Nu pot spune
asta şi despre mica mea istorie şi, să mă ia poliţia anti-cacofonie dacă o să
schimb ceva! M-am ataşat prea tare de stilul meu comod, care mă face să mă simt
ca o conopidă veselă.
În fine… încep cu începutul ca să vă
faceţi o idee. Să trecem la… treabă!
A fost odată… bla, bla, bla… nu vă mai
plictisesc. Pe când avea cartea urechi de liliac şi picioare de băiat, toate
burtihanele erau pline. De ce? Pentru că în copertele pământului era ascuns un
căţel şi-n căţel era un astronaut şi-n astronaut un foc de tabără şi-n focul
tabără un… frigider! Iar în frigider… copaci de salată, multă, multă ciocolată
şi, fără să punem la socoteală supele, o morsă de îngheţată! Să-i fi văzut
aspectul delicios! Ce ochi din acadele şi ce picioare din bomboane! Orice pirat
literar ar fi dat şi ultima greşeală gramaticală pe această morsă.
Dar, din cauza faptului că normele de
securitate ale scrisului de poveşti cu Feţi-Frumoşi şi broaşte albe îmi
interzic monotonia de tip „ora de tehnologie”, nu pot să stau pe loc şi să
număr ouă de prepeliţă.
Era vară, o vară caldă şi plină de
veselie, când în frigider se produse o mare zgâlţâitură. Am uitat să vă
precizez că frigiderul cu pricina, dragul de el, se afla cu mult sub o casă ţărănească. Şi-n
acea casă veche şi mică trăiau un moş şi o babă, nu orişice moş, nu orişicare
babă. La miezul nopţii, aceştia se transformau în cârtiţe mici şi totuşi
puternice. De ce? Deoarece mica mea istorisire e o supă de idei. Contactaţi-mă
pe www.ideipentru şcolarileneşi.eu
şi puteţi afla reţeta!
Trecând peste orice adaosuri
plictisitoare, cei doi aveau, se pare, şi o fiică „normală”, cu părul blond şi
ochii albaştri, numită Johanna.
Fata era precum o nestemată în familia
sa, fiind singura moştenitoare. Aşa se face că, de ziua Johannei, părinţii săi
îi făcură un dar minunat, aflat sub pământ. Nimic altceva decât frigiderul
„mirobolant”. Şi fata l-a primit cu
nedumerire, neştiind ce altceva mai bun ar putea face cu el, în afara
congelării untului. Cum puştoaica avea în jur de treisprezece ani, idei erau
destule şi timp berechet. Nimic nu o putea face să nu iubească darul minunat pe
care îl poreclise probabil „paralelipipedul rubic”, varianta comestibilă.
Frigiderul a fost adus chiar în odăiţa tinerei, lângă masa din dreapta stângii
jumătăţii drepte a camerei, lângă fereastra mică, atât de mică încât nicio
furnică nu şi-ar fi întemeiat vreo capitală furnicească pe acolo (vă spun asta
deoarece fereastra mea este enormă, fapt pentru care m-am trezit cu „clienţi”
la mâncarea mea).
Trecură zile, nopţi, minute… şi nu
punem la grămadă orele cu ploaie. Johanna avea acum o vârstă „dolofană”, vreo
douăzeci de ani „sătui”. Moşul şi baba
muriseră, cârtiţele rămăseseră (nu ne legăm de această poveste deoarece nu
vreau să ajung la închisoare). Şi cum vârsta creşte, creşte, aşa necazul se
măreşte. Rămasă singură pe lume, nu-şi găsea alinarea decât plângând. Şi cum
plângea, fata avu o idee nemaipomenită, legată de frigiderul de care… am uitat
de ceva vreme!
„Plâng,
plâng şi iarăsi plâng. Amar şi necaz va exista până când o vrea Domnul să ne ia
astă sferă simpatică. Şi dacă plâng atât, îmi voi seca izvorul emoţional de
tot. Ce voi face când voi fi mai necăjită şi mai amărâtă?”
Aşa
că, hotărâtă să plângă până la ultima suflare, fata luă o lacrimă, doar una, şi
o puse în frigider. „Aici vei fi în siguranţă”, gândi ea. Dacă nu aţi înţeles,
Johanna, sărmana, îşi pusese speranţele în lacrima botezată „Pace”.
Deşi
pare dramatic, dragi cititori nemofturoşi , vine imediat şi bucuria. Sper! Şi
uite că iarăşi am deviat de la traseul literar!
Acolo,
în frigider, lacrimii i se păru totul abstract, având în vedere că aceasta
venea de sub o pleoapă. Primul lucru pe care-l văzu fuse o tufă de banane, acoperite cu sos de măsline,
afumate în ulei de acadele acre. I se păru şi mai ciudat că doar ea nu avea
picioare. Până şi supa se târa! În casa sa nimeni nu se mişcase. Poate doar
vecinele gene.
Din
păcate, acum tre’ să mă repet, ca să aibă sare povestea:
Trecură
zile, nopţi, etcetera. Pace locuia cu chirie într-un apartament în cartierul
morcovilor mov. Plătea un strop din ea pe lună. În ritmul acesta nu putea trăi!
A fost pusă la păstrat ca să nu piară! Aşa că,
Pace nu mai putu să-şi plătească chiria; fuse dată afară şi lăsată pe drumuri, hoinară şi
singură, poetă şi sensibilă. De aici şi „faimoasa” sa poezie LACRIMILE PLOII:
Într-o dulce zi de vară
Vântul nopţii se aşterne,
Pe când cerul ploaia-şi cerne.
Sub un tei bătut de vreme,
Plânge un brotac hoinar,
Are lacrimi pe la gene
Şi pe buze… un dor amar.
Bine,
e doar o strofă pe care a scris-o din cauza cuvântului LACRIMILE din titlu şi,
probabil, ea este brotacul, pentru că şi ea frecventează plânsul pe sub teii
din brânză. Pot însă paria că această strofă se va schimba radical după
episodul foarte… interesant, pe care vi-l voi spune astfel:
Zbura
lacrima, uitându-se la „cer” (raftul de sus), când, deodată, se izbi cu putere
de ceva mare şi lipicios. Speriată, realiză cu greu că vietatea nu e un
monstromâncozaur, ci e doar o grămadă inofensivă de acadele, îngheţată şi alte
bunătăţi interzise de mame înainte de ora mesei. Cu alte cuvinte, se izbi de
morsa mult râvnită de toţi.
-
Pacatacamacaoacacrantz!
spuse morsa
-
Pacataca…
cum? întrebă lacrima nedumerită.
-
Crantzbrrrrrrrau!
Trădând aspectul fizic, morsa vorbea o
limbă, să-i zic… corcită: sunete de animale şi sunetele de... desert. Lacrima o
dispreţui iniţial pe noua cunoştinţă dar, cu timpul, acestea se împrieteniră,
fapt pentru care se înţelegeau din priviri şi erau ca doua surori nedespărţite:
ca sarmalele cu smântâna, sau cartofii prăjiţi cu ketchup-ul.... Scriau poezii
împreună, lacrima cu cuvinte, morsa cu sentimente. Asta până când…
O
zi de vară caldă şi plăcută. Johanna este înfometată, iar soarele o obligă să
intre în casă. Ora 1200, ora la care fata deschise frigiderul şi,
fără a cugeta, luă morsa de îngheţată pe care o înfulecă imediat. Lacrima simţi
că sufletu-i moare încet. Puţin câte puţin alunecă şi, într-un final, se
prelinse pe covor, neajutorată, gândindu-se îngrijorată la ce va face Johanna
când îi va seca izvorul emoţional.
Maria
Nicolae – Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”, Bucureşti, clasa a V-a
Se repetă?
Vin aici aproape in fiecare zi și încep să scriu, dar pentru ca textele mele să se afle pe rafturile acesteia, trebuie să treacăprin mâinile Bibliotecarului, care este mai dur decât un cavaler in fața unui inamic francez. Până acum, toate ideile mele au fost respinse, dar nu știu din ce cauză.
Pentru că Biblioteca are nevoie de tineri scriitori, s-a propus un concurs.Bibliotecarul, știind că sunt mulți doritori, a mărit miza. Cel care câștigă, nu se bucură numai de o carte ce va sta pe rafturile pretențioase ale Bibliotecii Art, acesta va continua să scrie romane pentru Regina Victoria a III -a și pentru restul membrilor regali.
Pentru a complica acest concurs, Bibliotecarul a dorit să îngreuneze sarcina de lucru, dând astfel concurenților două cuvinte care să le fie de folos în crearea cărții. Nu sunt foarte mulțumită de cuvintele mele: coadă și dulap, dar sper să-mi vină inspirația la timp, pentru că mai sunt două săptămâni până la terminarea concursului.
A trecut o zi, a trecut o săptămână, iar eu nu scrisesem nimic. Stăteam la masa mea în fiecare noapte, cu lumânarea aprinsă și scriam, dar toate hârtiile ajungeau la un moment dat cocoloș. Probabil din acest lucru se înțelege că nu aveam inspirația pe care mi-o doream la început.
Deși nu am nicio idee, mai am un as in mânecă. Un scriitor bun, îi comunică cititorului întâmplări din viața sa, sub o alta formă,atunci, voi face în așa fel încât să am parte de o aventură. Voi merge în singurul loc unde se petrec numai ciudățenii, în pivnița casei mele. Probabil căam uitat să menționez pivnița. De-a lungul anilor, am colecționat aici multe lucruri neobișnuite. Veneau la Curte printr-un arc albastru brodat cu stele. Niciodată nu am avut curiozitatea să văd de unde vin, dar se pare că acum e momentul.
Am mers trei kilometri pe jos până la Marele Lac, locul de unde se formează Arcul. Trebuia doar să intru în el, dar, deodată, am avut un sentiment ciudat. Dacă mi se va întampla ceva? Dacă nu voi mai reveni niciodată?
La început am simțit un mare gol în stomac, dar am închis ochii și am alergat spre ea. M-am simțit ca și cum aș fi zburat pe o coadă de mătură într-un colț de Rai. Surpriza a fost foarte mare, deoarece am aterizat chiar într-o bibliotecă. Am citit undeva că se cheamă Librăria Art. Un singur lucru nu știam. Ce mai înseamnă și librărie? Nu am mai întâlnit cuvântul acesta până acum. Deși aveam câteva întrebări, nu m-am putut abține să nu mă uit prin acea librărie, care era asemănătoare unei biblioteci. Văzând câțiva oameni, mi s-a părut că arăt puțin ciudat. Probabil că am ajuns în alt regat, iar aici regulile sunt diferite. Plimbându-mă pe acolo, am văzut multe titluri bizare, ca București, Dragul nostru București, Vrei o Romanie mai frumoasă?, Numai mâncare dietetică, Harry Potter si Talismanele Morții, Ce poți face cu două cuvinte?... Privirea mi s-a ațintit asupra ultimei cărți. Am luat-o în mână și am început s-o plimb dintr-o mână în cealaltă.Materialul din care era confecționată era foarte ciudat, diferit decât cele din regatul nostru. Pe spate, era un lucru straniu. Niște nume stăteau amestecate, iar, mai jos, era prezentat un concurs asemanator celui de la Curte. Atunci, un lucru bizar s-a întâmplat. Concursul descris pe copertăera identic cu cel de la Palat. Aceleași cuvinte, aceeași cerința. Până atunci credeam că doar în regatul nostru e nevoie de un scriitor, dar se pare că și aici.
Am inut cartea în mână și am continuat să mă plimb prin Bibliotecă. De mine s-a apropiat o doamnă in vârstă care s-a oferit să mă ajute. Deși m-a întrebat politicos dacă vreau să cumpăr acea carte, am observat că se uita altfel la mine decât la ceilalți oameni. Am fost uimită săaud termenul de a cumpăra, deoarece nu mai auzisem până atunci de acest cuvânt într-o bibliotecă. M-am speriat un pic, dar am reușit să-mi păstrez calmul și să refuz într-un mod la fel de politicos ca acela când mi-a oferit ajutorul ei.
Ieșind din librărie și văzând că lumea nu mai era așa cum o știam eu, am început sărealizez că Arcul de Lumină era un portal spre viitor. O asemenea aventurăpoate fi descrisă, iar concursul de texte de la Curte poate fi câștigat de mine, dar cred că ceva mă ține aici. Lumea aceasta mi se pare ca are să-mi ofere mai multe, iar concursul celor două cuvinte nu numai că m-a invățat că lumea evoluează in adevăratul sens al cuvântului, dar acesta mi-a deschis un nou mod de viață. Așa, întreaga lume mă va cunoaște, nu numai Regina și mă va aprecia pentru că sunt o scriitoare bună.
Deși concursul? Cele două cuvinte, dulap șicoadă? Oare istoria se repetă sau doar au evoluat puțin lucrurile?
Ioana Maftei, clasa a VII-a A
Neobișnuit de adevărat
O idee măcar! Creierul meu are momente când nu funcționează deloc! Am scris atâtea compuneri și acum mă împiedic de o compunere pornind de la două cuvinte amărâte? Ce pot să fac cu asemenea cuvinte? “Peșteră” și... „aer”? N-au nimic în comun. Cum nu-mi vine nimic în minte, mai bine m-aș duce să mă culc. În cel mai bun caz, voi visa cum mă ceartă doamna de română pentru că nu am făcut textul și am irosit ocazia de a deveni celebră. Oare și bogată?
Pfai! Ce bine este când stai în patul cald, în cearșaful de care nu-ți mai vine să te dezlipești. Din bucătărie ajunge un miros amețitor de bun. Ce lume crudă! Eu încerc să mă culc și mama gătește! Dar să trecem peste acest lucru...
Adorm și, ca orice om, mă și trezesc. Dar nu cred că am nimerit realitatea care trebuie - doar dacă nu cumva sunt un om preistoric! Să mă trezesc într-o peșteră nu este atât de neobișnuit, totuși, fiindcă mi s-a întâmplat să mă trezesc și într-un cimitir... .
Știu că trebuie să merg până la capătul drumului pentru a mă trezi. Așa ies eu din aceste vise plictisitoare. Problema este alta. Nu știu pe unde să o iau! Sunt atât de multe căi, încât mi-ar lua o eră să o găsesc pe cea bună. După ce că sunt furioasă pe căderea într-un asemenea vis fără sfârșit, un aer pătrunzător mă ia pe sus! De neconceput! Acest aer are mirosul prăjiturilor mamei mele (ceea ce mă va face să nu mai dorm în sufragerie, unde se simte cel mai bine mirosul venit de pe teritoriul ei).
Plutesc aproximativ 15 minute și, ce să vezi, ajung într-un fel de cămăruță a peșterii visate un pic mai devreme. Un fel de arhivă veche și plină de... nici nu știu cum să îi numesc! Sunt niște spirite făcute din aer. Sunt nevoită să le descriu. Altfel, v-aș jigni cumplit lăsându-vă curioși. Au corpuri aproape transparent, având un contur albăstrui. Pot spune că sunt civilizați (chiar mai mult decât noi, oamenii) și, nu în ultimul rând, foarte muncitori. Mic, mare, copil sau bătrân, fiecare spirit are un lucru de făcut, indiferent cât de insignifiant este. Singura diferență este mirosul. Fiecare are altul. Unul miroase a scorțișoară, celălalt miroase a flori de iasomie... . Cert este că toți au mirosuri care îți gâdilă toți receptorii nasului. Din întâmplare, calc pe unul. M-am și speriat când l-am auzit cum țipă. Nu-mi venea să cred că el poate simți, din moment ce este un corp volatil. Mi-a spus (bineînțeles, după ce și-a aranjat “haina” șifonată) că, de fapt, nu sunt într-un vis, ci într-o lume reală. M-a bufnit râsul când am auzit, dar el era foarte serios și se uita la mine cu un aer pătrunzător de parcă ar fi vrut să mă citească ca pe o carte. Chiar m-a intimidat prin atitudinea lui misterioasă.
M-a condus până la șeful lor numit Mănâncă-tot-ce-prinzi și m-a prezentat ca fiind un călător clandestin. Auzi! De parcă nu aș ști cine sunt sau n-aș ști să mă prezint. Șeful lor gesticula foarte mult (aveam impresia că e gata să-și ia zborul) și îmi zicea că nu am cum să scap din această lume deoarece ei nu mai au puterea de a mă transporta acasă.
Se pare că, din greșeală, au ars rețeta plăcintei cu părinți sâcâitori și cu frați neascultători. Aceste ingrediente le procurau spiritelor puterea de a îndeplini o dorință unui copil. Ei au fost creați cu scopul de a face să apară pe fețele “mucoșilor” un zâmbet. Cu cât mai multe zâmbete, cu atât mai multe lucruri bune se întâmplă în lumea oamenilor. Aflând acestea, ne dăm seama că fericirea (chiar și pentru o secundă) copiilor este atât de puternică, încât poate răsturna balanța în favoarea binelui. Și când sunt fericite aceste ființe jucăușe? Când nu mai sunt stresați! Părinții vor ca ei să-și facă curat în cameră, vor să ducă gunoiul, să spele vasele și multe alte treburi plictisitoare. La frați nici nu ne gândim. De ei trebuie să avem grijă, să le facem temele (așa se obișnuiește când avem frați ce seamănă cu trântorii din stup), să le dăm lor întotdeauna prăjitura cea mai mare... . Ar fi o listă lungă și acestea sunt cele mai importante (și cele care îmi vin în minte).
Așadar, singura opțiune era ca eu să le ofer amintirile mele alături de familie pentru a încerca diferite combinații. Decât să fiu blocată alături de niște pitici nesuferiți, mai bine le dau orice îmi cer pentru a scăpa.
După multe ore în care m-au stors de energie, au nimerit rețeta (de obicei, aceste lucruri nu se termină atât de repede). Se pare că rețeta a fost formată din: vase spălate cu mama, tema la limba engleză a surorii mele, patru grămezi de frunze înlăturate cu tata, zece picături de disperare și trei bălăceli în noroi alături de câinele meu (și el face parte din familie). Nu aș fi crezut că aceste amintiri îmi vor fi de folos (eu mereu încerc să le uit). Apoi, după ce mi-au explicat rețeta amintită adineaori, au pronunțat niște incantații atât de bizare, încât îmi înghețaseră și neuronii de frică!
Acum chiar știu că sunt în realitatea mea. Doar în această lume mă poate enerva atât de mult soarele când încearcă să mă trezească. Dar tot nu este ceva bine. Aud un șuierat pe lângă urechi. Se pare că este spiritul pe care îl călcasem. Ei au uitat să specifice că, odată transferată în lumea mea, va trebuie ca un volatilos din acesta să vină cu mine.
Am sperat că, dacă nu-l voi băga în seamă, se va întâmpla o minune și va dispărea. Nu a fost așa. Pe deasupra, vorbea exagerat de mult! Mi-a spus cum socializează spiritele în lumea aceea (ca salut ei au îmbrățișarea strânsă), cum își petrec timpul (citind, scriind, glumind), când și cum se odihnesc (se odihnesc seara și la prânz în hamace făcute din stalacmite și stalactite), cum muncesc (de dimineață până la miezul nopții, ei exploateză încet-încet peștera în care trăiesc)... Până seara târziu mi-a povestit TOT ce a făcut el și prietenii lui în niște vieți transparente. Nu am mai suportat chinul, l-am luat și l-am băgat într-un borcan. Îl hrănesc în fiecare zi (nu mănâncă altceva decât aer frumos mirositor, deci este și ieftin de crescut.) Și... nici nu-l mai aud. Mereu încerc să mă feresc de lucrurile care mă enervează. Altfel, cum m-aș mai distra?
Întrebări la şapte ani
Era prima dată când Mihai rămânea singur acasă. Părinţii lui plecau pentru câteva ore în oraş şi, cum nu găsiseră o guvernantă, hotărâră să-l lase singur.
― Scumpule, să nu te atingi de prize sau de aragaz! Dacă vrei să mănânci ceva, în frigider ai legume, îl dăscăli maică-sa înainte de plecare.
― Da, mamă! O să stau cuminte, spuse băiatul când părinţii ieşiră.
Uşa se închise cu zgomot. Mihai sări pe canapeaua din camera de zi şi începu să butoneze telecomanda. Teleshopping, meciuri, telenovele şi filme pe care le mai văzuse. Opri trist televizorul şi se cufundă între pernele vernil. Se uită puţin pe fereastră şi văzu cât de frumos era afară. Dacă nu i-ar fi interzis ai lui să iasă… Se ridică leneş de pe canapea şi urcă la etaj. Se îndreptă, cu privirea pe tavan, spre dormitorul său. Împinse uşa şi păşi plictisit spre noptiera pe care era un pachet de gumă. Îl desfăcu şi vârî lacom o bucată în gură. Întinse ambalajul ce avea pe spate un tatuaj, îl lipi pe braţ şi porni grăbit spre baie. Pe uşă zări un pătrat de hârtie pe care scria cu litere de tipar: „ SĂ ÎNCHIZI BINE ROBINETUL!”. Trânti uşa de perete, se urcă pe scaunul din faţa chiuvetei şi învârti cerculeţul albastru spre dreapta. Un jet puternic de apă scăldă chiuveta. Mihai băgă mâna cu tatuajul sub apă şi o scoase peste câteva secunde. Trase repede folia de deasupra.
― Ce mişto e! exclamă holbându-se la braţul său.
Îşi întoarse capul din nou spre chiuvetă şi văzu că, deşi apa curgea abundent, aceasta era goală. Oare unde se dusese toată apa? Ochii îi licăriră un moment, iar apoi se aruncă în fugă pe hol. Se opri doar când ajunse înapoi în cameră şi cotrobăi prin sertarul de la noptieră. Scoase un carneţel cu colţuri îndoite şi un creion cu un capăt ros. Porni voios spre baie răsfoind caietul pâna la o pagină albă. Sunetul apei se opri când acesta întoarse robinetul la loc şi îl strânse bine, aşa cum îl rugase mama sa. Notă stângaci:
VREAU SĂ ŞTIU:
1. Unde se duce apa de la chiuvetă?
Bucuros de ispravă, Mihai se duse în camera părinţilor. Mai erau multe întrebări la care voia neapărat un răspuns, aşa că avea de gând să muncească mult şi să termine lista pâna când veneau părinţii înapoi. Se urcă în patul dublu şi începu să sară. După câteva minute bune de sus-jos-sus-jos, se apropie de măsuţa de toaletă care era la capătul patului. Întinse mâna şi apucă un ruj roşu. Când, după un timp de străduinţă maximă, reuşi să scoată la iveală batonul colorat, se întrebă din ce e făcut de e aşa alunecos. Scoase carneţelul din buzunar şi scrise:
2. Din ce e făcut untul roşu?
Lângă, mâzgăli un tub şi trase o săgetă pe care scrise „unt roşu”. Aşeză la loc rujul, dar, aproape de steaua de mare pe care maică-sa o cumpărase de pe litoral, văzu o sticluţă lila şi o luă uşor în mână. Se chinui ceva să-i desfacă capacul, dar când reuşi, un miros plăcut îl gâdilă.
3. De ce miroase sticluţa de apă de lângă oglindă?
― Am deja trei, ce mândră va fi mama de mine! zise Mihai aranjând sticla lângă stea.
Observă că, la etaj, fusese în toate camerele, mai puţin în cea pentru oaspeţi. Grăbi pasul spre uşa din capătul culoarului, dar se împiedică de o ridicătură din covor. Din nefericire, când bărbia se lovi de podea, guma îi sări printre scamele de pe jos. Băiatul se ridică şi se uită dacă nu cumva s-a lovit. După ce fu convins că era întreg, îşi reluă drumul spre dormitor. Guma buclucaşă n-a vrut să-l lase să plece prea departe după ceea ce-i făcuse, aşa că i se prinse de şosetă.
― Of, asta-mi mai trebuia! comentă nervos încercând să-şi ridice piciorul.
Se luptă vitejeşte, ba trăgea el piciorul, ba îl trăgea înapoi guma şi tot aşa până hotărî să se descalţe în mijlocul holului. Cum asta era ceva ce trebuia să afle neapărat, scoase din nou carneţelul şi creionul:
4. De ce mi s-a lipit ciorapul de gumă?
Mai aruncă o privire peste listă şi verifică dacă scrisese corect fiecare cuvânt. Găsi o literă în plus şi o acoperi de creion negru, iar după ce termină de corectat, se îndreptă spre ţinta sa. Uşa de la camera de oaspeţi era vopsită diferit, era maronie, în timp ce restul erau albe. Un alt bileţel îl întâmpină la intrare: „ SĂ NU INTRI AICI!”.
― Să intru, să nu intru, mda.
Şi intră râzând. Nu mai fusese de mult timp în camera asta, cam de când îi vizitase bunica. Mmm, bunica… ce prăjituri bune le mai făcea. Draperiile erau trase, iar lumina se strecura doar prin uşa de la baie. Era singura cameră care avea baie proprie. Mihai se duse în baie şi luă o cutie de şerveţele. Ultima dată când se jucase cu şerveţelele, părinţii îl certaseră şi nu-l mai lăsaseră o săptămână la TV, dar acum ei nu erau acasă, deci putea face tot ce-şi dorea. Scoase primul şerveţel şi-l aruncă pe jos, după el, urmară altele, până când cutia se goli. Asta nu era o problemă, căci Mihai intră iar în baie şi se întoarse cu trei cutii. În mintea lui, decora deja toată casa cu şerveţele albe. Ieşi alergând din cameră aruncând în stânga şi în dreapta cu bucăţi albe din cutiile de carton. Coborî la parter şi umplu toată camera de zi cu hârtii. În frenezia noului joc, dărâmă o vază cu flori de primăvară. Uimit se rezultatul neaşteptatei întâmplări, scoase carneţelul şi notă:
5. De ce au ieşit bucăţele mici din vaza care a căzut?
La câţiva centimetri în dreapta desenă nişte cioburi şi închise carnetul. Se uită uimit în jur şi hotărî să facă puţină ordine, dar cum să scape repede de toate şerveţelele de pe jos? Un singur răspuns îi încolţi în minte şi fugi spre debaraua de sub scări. Scoase un aspirator verde şi-l târî până la locul cu pricina.
― Cum pornea mama asta? se întrebă frecându-şi bărbia cu degetul.
Începu să apese pe toate butoanele colorate de pe aparat, dar nu voia în ruptul capului să pornească. Nervos, scoase din nou carnetul:
6. De ce nu porneşte mâncătorul de gunoi?
Se prăbuşi ostenit pe canapea. Scoase pachetul cu gume şi mai desfăcu una. De data asta, tatuajul era cu un fluture, nicidecum cu un skate ca cel de dimineaţă. Privi desenul şi cotrobăi în buzunar după carneţel, îl deschise la pagina cu nelămuririle sale de azi şi-l lipi pe mica stea ce era desenată lângă întrebarea 3. Se plictisi repede, dar nu ştia ce să mai facă. Părinţii vor ajunge cât de curând, iar el va avea mari necazuri pentru ceea ce făcuse. Se uită la peştişorul din acvariu, şi el acoperit cu şerveţele, şi spuse hotărât:
― Am chef să desenez.
Dădu fuga în dormitor şi se întoarse cu o cutie cu carioci. Se aşeză comod în faţa unui perete şi începu să deseneze de zor. Avea de gând să facă un portret al mamei, dar când vru să coloreze cu galben, culoarea nu se vedea deloc. Uimit, scoase iar carneţelul şi scrise ultima întrebare:
7. De ce carioca galbenă nu se vede pe perete?
După ce termină cât de cât desenul, se duse în bucătărie să mănânce ceva, dar nu apucă nici măcar să deschidă uşa frigiderului că auzi maşina intrând în curte. Se grăbi să cureţe puţin şerveţelele de pe jos, dar se încurcă în ele devenind un cocoloş cu aripi. Uşa se deschise, iar silueta mamei se ivi în prag. Când dădu cu ochii de băieţelul ei învelit tot în şerveţele şi de sufrageria plină ochi de hârtii, gura i se deschise într-un „O” perfect. Jenat de postura în care fusese prins, Mihai zâmbi forţat şi îi înmână mamei sale carneţelul. Aceasta îl lua în mâna ce tremura vizibil şi reuşi să spună doar: vai!
Alexandra Dincă, clasa a VII-a A
