Soba şi Omul de Zăpadă

Era a cincea zi de iarnă în care ninsese abundent, deşi primăvara era pe aproape. Ana, Maria, Marius şi Vlad, patru prieteni buni, au ales să facă un om de zăpadă în faţa casei lui Vlad. I-au pus nas, gură, ochi, nasturi şi mâini. Spre înserat, şi-au luat rămas-bun şi a plecat fiecare la casa lui.
Deodată, Omul de Zăpadă a văzut soba aprinsă din casa lui Vlad. Fermecat, s-a uitat ore în şir la ea. De câte ori cineva din familie deschidea uşa sobei pentru a băga lemne, acesta scotea limba la Om, veselă, cu chip luminos.
-Nu mai pot! Îi stă aşa de bine sobei când scoate limba ei de foc la mine! E aşa amuzantă!
Noapte era lungă, dar Omului de Zăpadă, cu ochii la sobă, nu i se păru aşa.
Spre dimineaţă, însă, se strânseseră atât de mulţi fulgi pe geam, încât nu mai putea să o vadă pe zâna focului.
Tot dimineaţa,Vlad a ieşit să îl salute pe prietenul de nea construit de el şi prietenii lui. Observă, cu surprindere, că era întors şi mai aproape de fereastră decât îl lăsaseră ei. Nu îşi dădea seama cum se putuse întâmpla aşa ceva! A doua zi, s-a întâmplat la fel, ba chiar şi a treia zi. Şi aşa, toată săptămâna.
Curând, a început să se încălzească. Iarna era pe sfârşite. Omul de Zăpadă se făcea din ce în ce mai mic. Într-o altă dimineaţă, Vlad a găsit, în locul lui, un fier de curăţat sobe. Abia acum şi-a dat seama de ce Omul de Zăpadă stătea mereu întors spre fereastră: se topea după sobă...

Camelia Stamate, clasa a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti