ANPRO

ANPRO
Asociația Profesorilor de Limba și Literatura Română ,,Ioana Em. Petrescu"

9 ian. 2010

Continuă povestea Planeta pitică, de Adina Popescu

...Planeta pitică îşi găsise, în sfârșit, menirea. Nu mai trebuia să rătăcească prin univers in căutarea unei orbite sau a unui nume. Era chiar centrul unui nou sistem solar. Sau cel puţin așa credea ea.
Nu după multă vreme, corpurile cerești care se învârteau in jurul ei au plecat. Nu erau niște planete hotărâte să trăiască intr-o galaxie. Rătăceau, ca şi ea, prin univers în căutarea unei case, a unui nume, a unei vieţi. Ea mai avea un motiv: flacăra din interiorul ei era tot mai puternică, iar căldura care o înconjura era mult prea mare pentru niște corpuri cerești pitice care nu aveau nici trecut, nici înţeles. Așa că pitica a rămas din nou singură.
Din oră in oră, din minut in minut, din clipă in clipă, steaua în care s-a transformat Pitica devenea din ce in ce mai strălucitoare. Atât de strălucitoare încât nici ei nu-i venea să creadă ce vede, ce simte, ce este.
Dar, din păcate pentru Pitică, dorinţa oamenilor a devenit realitate. Iar aceasta a realizat adevărul de abia când a observat că lumina care o înconjura era acum mai puternică decât ea. În câteva secunde, steaua care era acum s-a prăbușit în haos, înapoi in galaxia celor nouă planete care au subapreciat-o. Dar nu s-a oprit acolo. S-a îndreptat către pământ mai repede decât au putut oamenii să o localizeze, din nou.
- Uite o stea căzătoare! a exclamat entuziasmată o fetiţă, către sora ei.
- Pune-ţi o dorinţă… o sfătui aceasta.
- Îmi doresc să...
- Eu îmi doresc să iau un zece la astronomie, i-a spus aceasta fetiţei. Tu ce ai vrea?
- Eu știu ce-mi doresc: ca măcar o dată cei mari să dea mai multă importanţă lucrurilor mărunte…
- Cum ar fi? întrebă aceasta curioasă.
- Cum ar fi…această stea să ajungă cândva un soare.
- Da, unele lucruri ar trebui să conteze mai mult. Hai în casă, se face târziu.
- Vin imediat! a răspuns fetiţa îngândurată.
Planeta Pitică o privea pe fată ca şi cum ştia ce gândeşte, ca şi cum ar fi putut să-i îndeplinească dorinţa.
De acum nu mai era o planetă, nici o stea. Era umbra unei lumi nevăzute şi speranţa multor oameni. Dar Pitica ştia că soarele acestei galaxii se va stinge la un moment dat. Atunci ea urma să fie steaua cea mai importantă pentru toate acele planete care nu au acceptat-o în universul lor, pentru oamenii care au încercat să o distrugă şi, desigur, pentru toţi cei care au crezut în ea de la început!
Uneori, lucrurile mărunte ar trebui să conteze mai mult!

Niţu Adriana Iulia, Clasa a VII-a B

Continuă povestea Planeta pitică, de Adina Popescu

Acum, planeta pitică era o stea care dăruia speranţă tuturor corpurilor cereşti ce se învârteau în jurul ei. De la un timp, în acea galaxie era o linişte de nedescris. O planetă micuţă se rătăci prin întunericul adânc, până când ajunse la nucleul galaxiei. Cu prietenie, o întrebă pe eroina noastră:
-Mă scuzaţi, doamnă stea, mă primiţi şi pe mine în această lume a planetelor pitice?
-Eu îţi dau acceptul, dar va trebui să-ţi găseşti o orbită confortabilă.
-Mulţumesc, nici nu ştiţi cât mă bucur!
-Ba cred că îmi pot imagina, spuse amabilă steaua unică din Univers.
-Dar cum puteţi fi aşa amabilă cu toate planetele? replică planeta pitică, foarte curioasă.
-Păi...şi eu am fost o planetă rătăcită căutându-mi o orbită numai a mea, însă toate planetele m-au respins din cauza staturii mele. Terra, o planetă albastră şi foarte bună cu semenii săi, m-a ajutat, însă oamenii care o populau s-au speriat de mine şi au trimis o rachetă, în spaţiu, care m-a adus aici. Acum, încerc să fiu amabilă cu planetele şi să le permit să se învârtă în jurul meu.
-O, dar prin câte aţi trecut! Însă, cum aţi ajuns regina acestei galaxii?
-Eu am fost prima planetă aici, iar mii şi mii de ani am acceptat milioane de planete rătăcite. Noi, planetele rătăcite, am format o familie numeroasă şi sper că va creşte de la an la an.
-Văd că sunteţi multe şi vă mulţumesc din suflet că, în înghesuiala asta, m-aţi primit şi pe mine.
-Nu ai de ce! Eu îţi mulţumesc pentru faptul că ni te-ai alăturat!
Privind cu ochii inimii, observăm că, după mii de ani, familia planetelor pitice s-a înmulţit şi sunt fericite.

Dincă Alexandra
Clasa a V-a A

Continuă povestea Planeta pitică, de Adina Popescu

(...) Pitica simţi o căldură sufocantă, de nedescris.
- Cred că o să iau foc! strigă ea îngrozită. Continuând să se văicărească, la un moment dat auzi o voce subţire şi răutacioasă venind din Univers.
- N-o să mori, că doar eşti moştenitoarea tatălui tău, Soarele! Mai bine ai găsi un plan să faci pace cu celelalte stele mai mari decât tine şi care luminează mult mai tare! Tatăl tău, „bătrânul” Soare, a fost în conflict cu noi miliarde de ani şi nu acceptat niciodată ideea că lui îi aparţine doar Calea Lactee, ci tot Universul. Pentru că s-a împotrivit să fie o stea mijlocie, tribunalul galaxiilor mari a decis sa fie o cometă, iar în locul lui să „tronezi” tu.
- Eu ? De ce, tocmai eu?
Pitica planetă, uluită de cele auzite, nu găsi nicio explicaţie cum de s-a putut transforma brusc în moştenitoarea „tatălui” ei şi de ce, fiind mică, nu a ştiut niciodată originile ei. În timp ce privea de sus planetele care se roteau în jurul ei, gândul îi zbura la călătoria în sistemul solar, la întâlnirea cu Jupiter „gigantul”, cu Saturn „inelata”, cu Pluto „minuscula supărăcioasă”. O emoţie puternică, dar şi un fior o trecură atunci când îşi aminti şi de ,,bătrâna” Terra.
- De ce oare această panetă albastră este atât de chinuită? Acolo e viaţă, da, este viaţă! Şi repetă acest cuvânt neînţeles prea bine de ea. Încet, adormi, dar a fost trezită brusc de Lună, care parcă-i citise gândurile.
- Eşti noul nostru Soare, nu-i aşa ? Te gândeşti să o schimbi pe Terra? Ţi s-a părut şi ţie bătrână, obosită şi suferindă? Ai vrea să o salvezi cât nu este prea târziu?
- Da, surioară, aş muta tot ce este pe Terra pe o altă planetă, nouă, şi să ştii că m-am gândit şi la tine. Tu ai munţi înalţi, mări, cred că oamenii o vor lua de la capăt!
Luna o ascultă atentă, apoi, cu voce stinsă, spre a nu-i spulbera speranţele, îi răspunse:
- Dar viaţa, această minune, ai putea să le-o dai aici?
În acel moment, o cometă de dimensiuni uriaşe lovi cu putere suprafaţa Pământului. Aceasta se făcu praf şi pulbere.
- Terra nu mai există, nu mai există! strigă disperată moştenitoarea Soarelui.
- Ba există şi va exista întotdeauna, se auzi o voce caldă. Eu sunt noua planetă, „Luceafărul”, fiica mea! Ştiam că te-a impresionat această parte din Univers de pe vremea când erai o biată planetă pitică. Deşi niciodată nu te-am recunoscut ca fiică, m-a durut sufletul când ai fost atacată de acea rachetă. Atunci am hotărât să fii moştenitoarea mea şi să străluceşti ca un balon de aur în Univers. Puterile mele au rămas nemărginite, moştenind tinereţea fără bătrâneţe, cu toate că geloasele stele mari îmi spuneau „Bătrânul”.
Acum sunt o planetă tânără şi voi guverna „Luceafărul”, până când Dumnezeu, Stăpânul nostru, va decide.


Houleihel Sara-Amanda
Clasa a V-a A

Poveşti cu vampiri

VAMPIRUL GHINIONIST

Moris era un vampir cam împiedicat de felul lui, dar cu un vis măreţ. El ar fi vrut să meargă în România pentru a deveni cel mai puternic vampir şi pentru a domni la castelul Bran.
Vampirul nostru luă avionul, conştient că avea de parcurs un drum lung din America în România. După ore lungi şi plictisitoare de zbor, a ajuns cu bine la destinaţie. În Bucureşti era întuneric şi ploua, iar vampirul nu-şi putea da bine seama cum erau locurile de aici. S-a plimbat ce s-a plimbat, fără să ştie încotro, până când a dat de o clădire. Era mare şi plină de statui şi tablouri. Moris era foarte înfometat, pentru că nu mai băuse sânge de foarte mult timp. Mergând pe coridor, a văzut o femeie nemişcată. Nu s-a mai putut stăpâni şi şi-a înfipt dinţii în pradă. Mare i-a fost uimirea să descopere că muşcase o statuie! În plus, a fost şi o surpriză dureroasă: şi-a pierdut dinţii. Era foarte trist! Mergând mai departe cu dinţii în mână, văzu o altă siluetă. Se apropie de ea şi o atinse. Într-o fracţune de secundă, silueta s-a prăbuşit peste el: era o mumie! De frică, vampirul o luă la fugă, crezând că mumia a înviat.
Într-un sfârşit, a ajuns la o uşă care dădea spre afară. Ieşind, se pomeni într-un cimitir. Mergea printre pietre, tremurând, când se împiedică de pelerină şi căzu pe o piatră de mormânt. În spatele lui simţi o răsuflare. Crezând că era un mort, o luă la fugă de mâncă pământul. Nu ştia, sărmanul, că mortul nu era aşa mort, era paznicul cimitirului, cu sânge cald!
Îngrozit de evenimentele prin care a trecut, Moris a fugit din România. Ba chiar nu voia să mai audă de această ţară!
Şi aşa a fost să fie cu visul vampirului nostru!

Ilie Georgiana Tatiana, Clasa a VI-a A

Poveşti cu vampiri

Întâmplarea de la ora 3


Era ora 23. Târziu. Poate prea târziu pentru a mă uita la ştiri, mai ales la una ca aceasta: ,,Atenţie! În sudul României, în special în Oltenia şi Muntenia, pe tot parcursul acestei nopţi, vor fi zombi. Se recunosc după culoarea de mucegai pe care o au. Este de preferat să rămâneţi în case, să închideţi geamurile şi uşile cu zăvorul şi să trageţi perdelele şi jaluzelele. Asiguraţi-vă că aveţi provizii!” Ha, ha! Cine crede una ca asta? Sunt, cu siguranţă, fantezii pentru adormit copii. Dacă m-ar adormi şi pe mine...
În timp ce mâncam o ultimă îngheţată, nu voiam să recunosc, dar mi s-a făcut puţin teamă, aşa că...am închis uşile şi ferestrele şi le-am zăvorât. Apoi, am încercat să mă culc. Degeaba. Mi s-a făcut iar poftă de îngheţată. Frigiderul avea orice, numai îngheţată, nu. Fără să mă vadă nimeni, am plecat la magazin. Cam sinistru, tot oraşul era mort, nu se auzea nici musca. Ura! Am găsit un magazin deschis, am găsit şi îngheţată, dar...
Un zombi a răsărit în faţa mea. Am scăpat îngheţata şi am scos un răcnet. Am fugit apoi într-un birou, aşa părea, din spatele magazinului. Pe drum, am aruncat cu lucruri în ei (se înmulţiseră) şi m-am purtat ca un zombi, adică aşa cum citisem nu de mult într-o carte cu sfaturi utile în astfel de situaţii: ,,Dacă tot te prind, încearcă să te prefaci că eşti şi tu un zombi”. Tot acolo citisem că trebuiesă mă adăpostesc într-o cameră şi să pun la uşă cât mai multe lucruri îngrămădite, ceea ce am şi făcut. Zadarnic, însă, fiindcă...am uitat să încui uşa. Am fost încercuită de nişte zombi care de-abia aşteptau să mă muşte. Nu ştiam ce să mai fac!
Mi-a trecut prin cap să sar pe geam. Mai bine cu oase fracturate decât zombi toată viaţa! Totuşi, inamicii m-au urmărit până acasă. Abia am reuşit să intru, fugind şi urlând, trântind şi zbierând. Am aprins un chibrit. Mi-am amintit că în garaj am benzină. Bineînţeles, m-au urmărit până acolo. Am reuşit, totuşi, să îi stropesc cu benzină şi până să mă muşte primul...am aruncat şi chibritul aprins. I-am ars!De tot! (Despre asta citisem tot în cartea aceea , poate vă prinde şi vouă bine, Cartea fetelor, de Juliana Foster, capitolul Cum să te descurci dacă eşti atacată de zombi.)
Ce speriată am fost! Am intrat şi am făcut exact ce auzisem la ştiri. Am reuşit să adorm, chiar. A doua zi, am aflat, tot de la ştiri, că alţi zombi vor apărea numai peste zece ani. Pe termen scurt, scăpasem de ei!
Aşa am învăţat eu să fiu mai prudentă, mai ales când e vorba de fenomene meteo precum ploaia de zombi!

Alexandra Ana Lucov, Clasa a VII-a B
Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti

Poveşti cu vampiri


Poveşti cu vampiri


Poveşti cu vampiri

Dacă într-o noapte de iarnă un călător...

...ca mine ar fi lăsat afară, în faţa blocului, nu ştiu ce m-aş face!
Vă vorbesc eu, pisoiul Niki. Sunt un pisoi mic, negruţ şi cel mai răsfăţat de către Georgiana, cea mai grozavă stăpână-copil. Iubeşte toţi pisoii, dar eu am reuşit să o cuceresc cu năzdrăveniile mele.
Din când în când, am coşmaruri. Visez că mă trezesc în faţa blocului, în plină iarnă. Într-un fel, îmi place iarna, mă joc cu fulgii de zăpadă. Sunt tare jucăuşi! Noi, pisoii, ne zbenguim prin zăpada pufoasă din curte până îngheţăm şi atunci ne ascundem pe unde putem, prin casă, ca să ne încălzim blăniţele.
Eu o iubesc pe Georgi şi-mi doresc să petrec sărbătorile de iarnă cu ea. Ce mult îmi plac globuleţele din brad! Sunt atât de sclipitoare! Toată ziua m-aş juca cu ele până le-aş sparge pe toate. Iar dacă bradul nu e cuminte şi îşi mişcă crenguţele, am eu grijă de el...îl rup ac cu ac.
Ştiu! Sunt cam obraznic! Dar pe mine mă iartă stăpâna mea pentru că mă iubeşte...
Acum mă duc să torc un pic lângă sobă, sper să fi fugit visele rele. Voi fi un pisoi răsfăţat, adormit şi foarte cuminte!

Ilie Georgiana, clasa a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti

Braţul pururi cald

Nimeni nu poate spune cu exactitate ce s-a întâmplat în acea noapte. Era foarte frig. Fulgii de nea cădeau unul câte unul şi se cufundau cuminţi în marea albă. Toţi, în afară de unul. El se aşezase pe pervazul unui geam. Stătea acolo, nemişcat, cât timp ceilalţi cădeau în continuare. Visa la ceva imposibil: să ajungă acolo unde va găsi o dragoste fierbinte. La sobă. Acesta se îndrăgostise de ea, dar era conştient că îi este peste puteri să o întâlnească, fiind foarte diferiţi.
Neştiind cum să procedeze, acesta s-a dus la omul de zăpadă şi i-a zis:
- Am auzit că tu eşti cel mai înţelept povăţuitor din ţinuturile îngheţate. Este adevărat?
- Adevărat. De aceea ştiu deja de ce ai venit tu la mine. Ca să te ajut. Ştiu că soba ţi-e dragă. Tuturor oamenilor le este. Dar nu este şi cazul fulgilor de nea. Pentru ei soba este mortală, ca vânătorul pentru căprioare, ca vara pentru pinguini şi ca otrava pentru tot ce ne înconjoară.
- Ştiu. De asta sunt aici. Nu îmi pasă! Tot ce vreau este să o pot atinge şi să-i spun cât de mult ţin la ea.
- Te voi ajuta, dar trebuie să te avertizez că un singur sărut, o singură atingere sau îmbrăţişare te va preface pe loc în apă, care se va evapora imediat.
- Mai devreme sau mai târziu asta se întâmplă cu orice fulg de nea. Ce contează când? Sunt pregătit pentru orice.
Omul de zăpadă, printr-o magie, i-a deschis calea micuţului fulg de nea ce a pătruns, plin de fiori, în casa caldă a sobei pe care o iubea atât de mult... S-a apropiat din ce în ce mai mult, mai mult şi mai mult, până ce a ajuns la ea. A căzut lin pe unul din braţele ei fierbinţi. Atunci cuvintele înţeleptului om de zăpadă s-au împlinit: acesta s-a prefăcut pe loc în apă. O apă care s-a scurs lin pe toată suprafaţa sobei, până când s-a evaporat, sub forma unui zâmbet.
Curând, primăvara şi-a făcut loc printre nămeţi şi s-a aşternut peste tot, înlocuind fulgii de zăpadă cu flori pastelate.
Cu toate că a dispărut primul, fulgul de nea trăia în inima sobei pentru totdeauna. Era primul fulg care se sacrificase pentru ea. Braţul sobei, pe care a căzut acesta, era cald, indiferent dacă lemnele se aflau în sobă sau nu...

Soba şi Omul de Zăpadă

Era a cincea zi de iarnă în care ninsese abundent, deşi primăvara era pe aproape. Ana, Maria, Marius şi Vlad, patru prieteni buni, au ales să facă un om de zăpadă în faţa casei lui Vlad. I-au pus nas, gură, ochi, nasturi şi mâini. Spre înserat, şi-au luat rămas-bun şi a plecat fiecare la casa lui.
Deodată, Omul de Zăpadă a văzut soba aprinsă din casa lui Vlad. Fermecat, s-a uitat ore în şir la ea. De câte ori cineva din familie deschidea uşa sobei pentru a băga lemne, acesta scotea limba la Om, veselă, cu chip luminos.
-Nu mai pot! Îi stă aşa de bine sobei când scoate limba ei de foc la mine! E aşa amuzantă!
Noapte era lungă, dar Omului de Zăpadă, cu ochii la sobă, nu i se păru aşa.
Spre dimineaţă, însă, se strânseseră atât de mulţi fulgi pe geam, încât nu mai putea să o vadă pe zâna focului.
Tot dimineaţa,Vlad a ieşit să îl salute pe prietenul de nea construit de el şi prietenii lui. Observă, cu surprindere, că era întors şi mai aproape de fereastră decât îl lăsaseră ei. Nu îşi dădea seama cum se putuse întâmpla aşa ceva! A doua zi, s-a întâmplat la fel, ba chiar şi a treia zi. Şi aşa, toată săptămâna.
Curând, a început să se încălzească. Iarna era pe sfârşite. Omul de Zăpadă se făcea din ce în ce mai mic. Într-o altă dimineaţă, Vlad a găsit, în locul lui, un fier de curăţat sobe. Abia acum şi-a dat seama de ce Omul de Zăpadă stătea mereu întors spre fereastră: se topea după sobă...

Camelia Stamate, clasa a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti

Jurnal de carnaval

Marţi, în ultima zi de şcoală, înainte de vacanţa de iarna, cercul de lectură s-a desfăşurat la un carnaval organizat anual într-un club din Bucureşti, de către Organizaţia Salvaţi Copiii. A fost un premiu pentru că am participat la activităţi cu teme referitoare la drepturile copilului.
Au fost prezenţi copii de la mai multe şcoli. După ce am ajuns acolo, ne-am schimbat în costume (doar era un carnaval…), deoarece era prea frig afară ca să mergem îmbrăcaţi aşa. Majoritatea fetelor au avut rochii şi pantofi cu toc, iar băieţii s-au îmbrăcat în diverse personaje cunoscute. Chiar dacă nimeni din şcoala noastră nu a luat premiul pentru cel mai frumos costum, care era diferit pentru fete de cel pentru băieţi, cred că totul a fost super. Am făcut multe poze, care sunt foarte reuşite…
Cel mai mult mi-a plăcut momentul în care am cântat colinde. De asemenea, fiecare şcoala a pregătit un moment inedit, cum ar fi piese de teatru, dansuri (au fost nişte copii care au dansat foarte frumos) şi colinde.
Evident, nu au lipsit luminile, care erau colorate şi se „plimbau” neîncetat prin sală. Muzica era foarte tare şi am dansat cu toţii aproape tot timpul.
La sfârşit, fiecare a primit câte o punguţă cu cadouri de la Moş, ne-am schimbat de costume şi am plecat acasă.
În opinia mea, a fost cea mai frumoasă activitate pe care am făcut-o cu cercul de lectură şi sunt sigură că nimeni nu o să o uite vreodată…

Niţu Adriana Iulia, clasa a VII-a B

Carnaval Salvaţi Copiii


Carnaval Salvaţi Copiii


Carnaval Salvaţi Copiii


Carnaval Salvaţi Copiii


Carnaval Salvaţi Copiii


Carnaval Salvaţi Copiii

Jurnal de cerc

În această zi, adică 17.11.2009, au venit la cercul de lectură cam trei sferturi dintre cerchişti. Am început cu un joc, casă-stradă-copil, în care doi copii formau o casă, iar casa îşi căuta un copil de câte ori doamna striga ,,stradă”.
Apoi, am intrat în cabinetul de română şi am aflat că jocul avea legătură cu tema întâlnirii, adică drepturile copilului, printre care se află şi dreptul la familie. A trebuit să facem un poster, după un plan de lucru dat de doamna profesoară, tot despre drepturile copilului. Echipa mea nu a reuşit să termine chiar totul, pentru că eu le dădeam idei, dar ele, adică coechipierele mele, nu le scriau.
A fost o întâlnire interesantă, mai ales că am aflat despre Convenţia privind drepturile copilului.

Stan Marco Antonio, clasa a VI-a A, Cercul de lectură Şoriceii de bibliotecă

O şedinţă despre drepturile copilului

O şedinţă despre drepturile copilului

Jurnal de activitate

Într-o zi din luna decembrie, am mers cu cercul de lectură la un atelier la Teatrul Ţăndărică, unde ne-am întâlnit cu mai mulţi oameni din diferite ţări din Europa.
Eram foarte emoţionată şi timidă când i-am văzut prima data pe acei străini, dar m-am obişuit cu ei şi mi-am dat seama că sunt sociabili şi, mai mult decât atât, chiar destul de prietenoşi. Am început atelierul alegându-ne câte o ţară şi un reprezentant. Eu am ales Austria şi eram foarte nerăbdătoare să aflu ce va trebui sa fac. Mai întâi, reprezentanta acelei ţări ne-a spus câteva informaţii despre Austria, apoi ne-a chemat să ne înveţe vals. Eram foarte bucuroasă că fac acest lucru, deoarece voiam să aflu cât mai multe despre această ţară.
După aceea, am învăţat dansul originar din Spania, flamenco. Ne-am amuzat foarte tare, deoarece bărbatul reprezentant al Spaniei ne-a arătat paşii puţin modificaţi şi haioşi. De asemenea, am învăţat şi dansul eschimoşilor, care era foarte ciudat. Trebuia sa ne ţinem pur şi simplu de umeri şi astfel să formăm o horă. Partea mai dificilă a fost că ritmul se accelera şi, la un moment dat, trebuia să punem mâinile pe braţele persoanei care se află în faţa celui din faţa noastră.
Următorul joc a fost unul pe care nu prea am reuşit să-l facem, pentru că era în limba portugheză, dar, în afară de versuri, mai trebuia să ne mişcăm, pe rând, fiecare parte a corpului, sarcină la care ne-am descurcat.
Tocmai atunci când ne obişnuiserăm cu voluntarii, am fost nevoiţi să plecăm. Ne-a fost foarte greu, pentru că ne ataşaserăm, într-un fel, de ei. Sper că voi mai participa la astfel de ateliere cu tineri din alte ţări...

Tudor Gabriela, clasa a VII-a B

Atelier intercultural Aici-Acolo


Atelier intercultural Aici-Acolo


Atelier intercultural Aici-Acolo


Atelier intercultural Aici-Acolo


Atelier intercultural Aici-Acolo


Atelier intercultural Aici-Acolo

Jurnal de activitate

1. Sfârşit de noiembrie târziu...Vineri, pe 27 noiembrie, noi, cei 12 elevi, împreună cu doamna de română, am mers la Romexpo, la Târgul de Carte Gaudeamus.
În standul de la Radio România Cultural, jocul nostru a început prin extragerea unor bileţele pe care erau scrise cerinţe referitoare la cartea preferată sau mai puţin îndrăgită. După răspunsurile noastre, am jucat jocul florilor şi am format trei echipe: cea a crinilor, a margaretelor şi a trandafirilor. Motive de supărare nu au fost, iar la mare cinste s-au aflat pofta de râs şi voia bună.
De asemenea, ne-am simţit ca nişte mici actori atunci când am interpretat roluri din faimoasa carte Cei trei muschetari, de Alexandre Dumas, carte care ulterior ne-a fost dăruită.
Zâmbetele au fost mereu prezente pe chipurile noastre, mai ales că am fost onoraţi şi cu autografe însoţite de CD-uri.
După patru ore de relaxare, ne-am întors acasă. A fost o zi specială pentru toţi!
Houleihel Sara Amanda, clasa a V-a A, Liceul Greco- Catolic ,,Timotei Cipariu”

2. Mi-a plăcut la târg, pentru că, pentru prima dată, am fost într-un loc atât de mare în care se aflau doar cărţi. Mi-a plăcut şi ideea de a fi în direct pe net, pe Kidsradio, sau de a face grupe de elevi pentru a îndeplini sarcinile propuse. Nu mi-a plăcut că am stat prea puţin, câteva ore, dar a fost bine că am primit cărţi, CD-uri şi postere cadou.
Doroftei Adelina, clasa a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”

3. Mi-au plăcut: lucrul în echipă, că am vorbit la microfon şi că am fost vedete. Nu mi-a plăcut că unii oameni vorbeau prea mult şi că nu a fost destul spaţiu. Cu toate astea, aş da nota 9+.
Ilie Georgiana, clasa a VI-a A, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”

Lansare de carte la Gaudeamus


Lansare de carte la Gaudeamus


Lansare de carte la Gaudeamus


Lansare de carte la Gaudeamus


Lansare de carte la Gaudeamus


Lansare de carte la Gaudeamus


Lansare de carte la Gaudeamus


Lansare de carte la Gaudeamus


7 ian. 2010

Lansare de carte la Gaudeamus


Lansare de carte la Gaudeamus

Lecturi de toamna la Gaudeamus

Jocul de-a literatura împlineşte un an!”

Miercuri, eu, Ella, Raluca şi Matei am fost la Târgul de Carte Gaudeamus, la o activitate organizată de Radio România Cultural, unde am revăzut-o pe doamna Ligia Necula, care ne-a pus câteva întrebări.
Desigur, nu am fost singuri. Au venit copii şi de la alte şcoli, printre care un grup de la şcoala de nevăzători. Acest lucru m-a impresionat cel mai mult. Ei ne-au citit nişte texte proprii, scrise în alfabetul Braille, apoi ne-au dat şi nouă să ne uităm pe acel caiet. Deşi nu am înţeles ce scria, am fost surprinsă să văd cum arată. Este chiar uimitor cum nişte puncte care pentru noi nu înseamnă nimic
raţional,pentru alţii reprezintă litere.
Apoi am jucat un joc: fiecare membru al echipei (fiecare şcoala era o echipă) trebuia să spunăla întâmplare un cuvânt. După aceea am aflat ce trebuia să facem cu acele cuvinte: să scriem un text pe baza lor şi, ulterior, să-l citim.
În final, fiecare dintre noi a primit cadouri: o carte cu CD, un pix şi un suc.
Deşi nu am avut timp să ne uităm la carţile de la târg, deoarece trebuia să ne întoarcem la ore, pentru mine a fost o experienţă deosebită şi sunt fericită că am participat la această activitate.

Niţu Adriana Iulia, clasa a VII-a B, Liceul Greco- Catolic ,, Timotei Cipariu”

Lecturi de toamna la Gaudeamus


Lecturi de toamna la Gaudeamus


Lecturi de toamna la Gaudeamus

Gherar
A fost odată ...de fapt, mai este, un om bătrân, tare bătrân, cu 12 cojoace. Are o barbă lungăăăăăă până în pământ, ca o cravată căruntă, ochii îi sunt roşii şi înlăcrimaţi. Îl cheamă Gherar, care în limba română mai înseamnă şi ianuarie.
Acest Moş Gherar vine de Anul Nou la uşa oamenilor şi le deschide sufletul, dar copiii, când îl văd, se sperie teribil şi fug mâncând pământul.
Moşul Gherar intră în casele oamenilor fără ca ei să observe şi le împarte căldură şi bucurie sufletească pentru un nou an.
Gherar are şi un celular cu care îşi sună fraţii şi surorile, să vină să îl viziteze, fie ea lună călduroasă sau rece.
Şi aşa, moşul nostru pleacă, la sfârşitul lui ianuarie, spre alte tărâmuri şi se întoarce în fiecare an, după Anul Nou. Fix în ianuarie.

Niţu Alexandra, clasa a VII-a B, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti

Moşi moderni

Moş Crăciunet

După cum ştim cu toţii, Moş Crăciun vine în fiecare an încărcat cu daruri. Doar că anul acesta s-a modernizat.
Pentru că timpul trece aşa de repede, iar Moş Crăciun a îmbătrânit, şi-a propus să nu mai facă atâta drum cu sania, aşa că s-a gândit să comunice prin Yahoo Messenger, iar cadourile să le trimită prin Curier Express.
El nu se mai îmbracă în costum roşu, ci în costum elegant, cu o cravată pe care, bineînţeles, scrie ,,Timotei Cipari”, şi o pălărie pe care se poate vedea scris ,,Moş Crăciunet”.
Eu am vorbit cu moşul pe Mess şi i-am spus ce să îmi trimită, dar l-am rugat să îmi dea şi adresa de Hi5, să devenim prieteni mai apropiaţi.
Pentru că îmi eşti amic, dragă Dilematix, îţi voi spune id-ul Moşului, talent_de_moş. L-am văzut de curând, prin camera web. Fie vorba între noi, s-a cam îngrăşat...
Eu cred că Moş Crăciunet are o viaţă mai uşoară decât bătrânul Moş Crăciun, asta pentru că a descoperit şi el, în sfârşit, INTERNETUL.

Stan Andreea, Clasa a VI-a C, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti

Moş Nicolae s-a modernizat

Când spun „Moş Nicolae”, cei mai mulţi dintre noi se gândesc la cadouri. Totuşi, nu toţi copiii cred că ar exista un anumit „Moş Nicolae” care noaptea, în timp ce ei dorm, le lasă daruri în ghetuţele care trebuie frumos lustruite. Tocmai de aceea, Moş Nicolae este o legendă, o legendă vie pentru cei care vor să creadă...
Stim că legendele sunt vechi, că Moşul are o barbă lungă şi încărunţită de trecerea anilor - aceste poveşti ne plăceau acum mai mult timp. Un trecut foarte îndepărtat, care trezeşte suspiciuni: există sau nu există?
Nu consider că ar fi necesar să ne gândim la cât de modern este Moşul, ştiind că are o vârstă foarte înaintată. Dacă legenda ne povestea despre un tânăr, ar fi fost mult mai atrăgătoare sau mai credibilă... pentru unii dintre noi.
Copiilor le place să creadă că un aşa-zis „Moş Nicolae” vine în data de cinci spre şase decembrie, dar cu cât creştem, nu mai credem. De ce? Pentru că ni se pare că am depăşit vârsta şi ne gândim la modă şi la alte lucruri. De aceea, am putea crea un Moş Nicolae al nostru, mai modern, dar la fel de bătrân, conform legendei.
Să ne gândim, în primul rând, că s-ar îmbrăca mai modern: poate că ar purta, în loc de bine-cunoscutul său costum, o pereche de blugi şi un tricou larg, nişte adidaşi care se asortează cu tricoul şi o şapcă. În al doilea rând, de ce să nu ne aducă darurile cu o maşină?
Dacă toţi copiii care consideră că au depăşit vârsta Moşului demodat şi-ar imagina un Moş Nicolae modern, cred eu că mult mai mulţi ar crede în el...
În concluzie, ar tebui nu doar modernizat, ci chiar reîntinerit acest moş. Poate convingem un medic şi îi facem o operaţie. Dacă nu, ne rămâne imaginaţia...
Niţu Elena, Clasa a VII-a B, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti

Moş Nicolae se pregăteşte să vină la noi, dar nu ca în anii trecuţi, ci sub o înfăţişare nouă.
Am aflat că nu va mai veni cu sania, ci cu limuzina, alături de servitorul său, care va căra cadourile. Ca să fie în ton cu moda, va purta trening de la Nike, o pereche de adidaşi de la Puma şi o şapcă de la Adidas. O fi el moş, dar trebuie să fie sportiv, să facă faţă drumurilor.
Şi fiindcă s-a modernizat, moşul va aduce cadouri cu totul şi cu totul diferite: nu dulciuri şi jucării, ci bani, telefoane, produse cosmetice şi, în general, produse ,,de mall”.
Cu ajutorul noilor dispozitive apărute şi achiziţionate de el, nu va mai intra pe horn, ci se va strecura prin hotă. Oricum, un moş sportiv şi modern e musai să aibă o siluetă de invidiat...
Aşadar, moşul s-a cam şmecherit. Eu zic că noul moş e mai bun decât cel cu care eram noi obişnuiţi!

Stan Andreea, Clasa a VI-a C, Liceul Greco-Catolic ,,Timotei Cipariu”, Bucureşti

Campania electorală a moşilor

În ton cu cele ce se întâmplă în jurul nostru, la ultima întâlnirea din luna noiembrie am finalizat campania electorală a moşilor, alegând, ce greu!, pe unul dintre cei doi moşi de iarnă, Moş Nicolae şi Moş Crăciun.
Numărătoarea voturilor l-a desemnat drept câştigător detaşat pe...Moş Crăciun, 20 la 2; 1 vot a mers, surprinzător, la părinţi, deşi nu înţelegem cum de au nimerit în această poveste...

Motivele invocate în favoarea lui Moş Crăciun au fost:
-îmi aduce mai multe cadouri (Estera, Ana-Maria V., Beatrice)
-când vine el avem brad, vin colindătorii şi primim cadouri (Ella)
-este răspândit în fiecare ţară (Claudia)
-e mai bogat şi mai darnic (Iulian)
-îmi aduce tocmai ce vreau eu, Moş Nicolae ne aduce numai bunătăţi (Andreea D.)
-e mai bogat (Cătălin, Paul)
-este mai dornic şi este însoţit de sărbătoarea Crăciunului (Gabriela)
-aduce cadouri mai interesante (Raluca)
- împodobim pomul cu globuleţe şi beteală (Beatrice)
Cele două voturi pentru Moş Nicolae au fost justificate astfel:
-aduce mai multe cadouri şi este mai popular (Mădălina)
-vine mai repede şi primesc mai repede dulciuri (Alexandra)

Sperăm ca Moş Nicolae să vină şi anul acesta, chiar dacă a pierdut alegerile, şi îl sfătuim ca, la anul, să-şi facă rost de o echipă de campanie mai bună!

Şoriceii ciparişti